Revenirea la normalitate
Citesc cu placere pe Diana Cosmin, pe care cu siguranta o stiti (pentru cei ce nu o stiu inca, o puteti citi pe finesociety.ro). Scrie frumos, cursiv, clar si nu de putine ori in timp ce ii citesc articolele parca mi se face ordine intre sinapse. Chiar de curand am citit unul dintre articolele ei, care m-a lovit direct in ce ma doare cel mai tare lately. Diana este o persoana foarte activa, calatoreste mult, experimenteaza mult, citeste si cauta mult. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu din articolul ei ca se afla de multi ani in cautarea unei solutii pentru a-si gasi/regasi echilibrul si sanatatea. Mai citisem eu ceva articole ale ei in care mentiona pe ici pe colo diferite mici probleme, insa nu imi imaginasem ca se afla intr-un constant disconfort si ca functiona de atatia ani pe modul “avarie”. Am citit rand cu rand articolul si dupa, l-am mai citit odata. Parca simteam fiecare cuvant, mi-am imaginat prin ce a trecut, cate cautari, cu cati medici a vorbit, analize, nelinisti, neincrederea ca va gasi vreodata acea stare de bine, in care nu te doare absolut nimic, starea de normalitate care, pentru ea, era doar la nivel de dorinta. Am apreciat insa extraordinara determinare care degaja din articol, pe masura ce citeam. Diana nu s-a lasat si, dupa multi ani de cautari a gasit melanjul care i se potriveste, cat si un medic care a ascultat-o si a avut rabdare cu ea. Deasemenea, a avut si determinarea fantastica de a urma un stil de viata destul de restrictiv dpdv alimentatie dar care, insa, ei ii ofera in fine libertatea de a se simti BINE.
Fiind in general o persoana pentru care starea de bine este normalitatea, citind articolul Dianei am inteles ca luasem aceasta stare de bine for granted, cum s-ar spune. Eram mereu relaxata ca, orice as face si la oricate mi-as supune corpul, starea de bine va fi mereu acolo. Ei bine, nu a fost chiar asa.
De aproape 4 luni traiesc si eu un disconfort destul de mare in ceea ce priveste sanatatea. Am fost de cand ma stiu o persoana activa. Ok, am avut diferite episoade si eu, mai o enterocolita, mai o raceala, mai o durere de cap. Insa acestea au fost exceptii. Sau cel putin au fost pana la inceput de septembrie, cand, dupa un episod de toxiinfectie alimentara provocat de niste midii nefericite, pur si simplu nu mi-am mai revenit. Luna septembrie m-am tarat fantomatica intre acasa, birou si medic, luna octombrie nu am mai putut face nici macar asta si am picat la pat. Nefiind deloc obisnuita cu starea de boala, acesteia I s-a adaugat si panica, frica si toata paleta de senzatii care vin la pachet atunci cand nu stii ce ai si de ce nu iti mai revii. Intri pe net si gasesti horror stories si incepi sa iti imaginezi diverse. Tot felul. Iar aceasta imaginatie nu ajuta deloc, ba mai mult, intensifica starea de rau.
In aceasta perioada de cateva luni am vorbit cu multe cunostinte, cautand un medic bun, verificand analize, citind tomuri de explicatii in termeni medicali, cat si tot felul de tratamente si solutii naturiste. Nu mica mi-a fost mirarea, din nou, sa aflu ca multe persoane dintre care am vorbit se confrunta cu probleme de sanatate de multi ani de zile. Majoritatea dintre acestea inca nu au gasit solutia potrivita si sunt extrem de dezamagite de sistemul medical, de medicii intalniti, de solutiile primite care nu dau rezultate, cat si de multi bani dati pe cautari si analize de tot felul, pasati de la un medic la altul. Multi dintre ei s-au resemnat si au invatat sa co-locuiasta cu simptomele. Am aflat multe povesti ale unor persoane pe care le cunosc de mult si care mi s-au parut mereu foarte ok dpdv sanatate, nu m-as fi gandit o secunda cata suferinta au avut de indurat si indura inca. Persoane inteligente, frumoase interior, care au multe de daruit celor din jur cat si societatii, insa care se afla de atatia ani intr-o ceata continua si ajung la adevarate drame si deznadejdi. Le-am trimis tuturor link-ul povestii Dianei, pentru ca puterea exemplului este fantastic de puternica. Iata ca Diana nu s-a lasat! Deci, se poate!
Comparativ cu atatia ani de durere si disperare, cele 4 luni ale mele par floricele pe campii. Eu le-am simtit ca fiind foarte lungi, chinuitoare, groaznice. Sentimentul de neputinta, trezitul in toiul noptii cu frica de necunoscut, raul continuu si faptul ca nici un medicament din cele recomandate nu functiona, in conditiile in care analize si tot ieseau mereu in parametri normali, poate duce un om normal la disperare. Am invatat multe despre mine ca om, despre mine ca sistem fizic, cat si mi-am descoperit o empatie naturala catre toti oamenii care sufera. Am descoperit cat de mult conteaza un cuvant bun din partea unei receptioniste care, dupa multe insistente, face o programare intre doua alte programari si imi scurteaza asteptarea cu aproape o saptamana, pentru a reusi sa vorbesc cu medicul recomandat de o prietena, cat de mult conteaza telefonul primit zilnic de la mama, cat si suportul neconditionat primit din partea partenerului.
Am facut acupunctura de 2 ori pe saptamana, uneori abia ma taram pana la cabinet, insa m-am dus. Am avut norocul sa gasesc acolo un medic extraordinar de frumos ca om, cat si un profesionist extrem de bine pregatit. Am intalnit si un medic gastroenterolog de pus pe rana, care m-a ascultat si m-a inteles, m-a calmat si mi-a fost aproape. Aproape am plans la el in cabinet, de bucurie ca ma asculta cineva competent si ca nu ma considera nebuna, ba mai mult, ma intelege si sustine. Si este medic de spital, insa asta nu I-a stirbit din umanitate. Am tinut o dieta asa de stricta cum nu imi imaginam vreodata ca voi fi capabila sa o fac. Eu, care digeram si pietre, pentru care o bucata de slanina afumata cu usturoi era doar la nivel de incalzire, am mancat luni de zile numai fiert, paine prajita si cate o banana din cand in cand. Fara nimic crud, fara cafea (!!!), fara fructe, fara prajeli, mancare grasa, nimic, nimic! Am invatat sa mestec bine, sa nu fortez stomacul cu cantitate mare de mancare si sa o iau usurel. In lunile acestea m-am schimbat complet, de la atitudine, la obiceiuri. Partea buna, daca e sa o luam asa, este ca am facut un detox cum nu ma gandeam vreodata ca voi fi capabila sa fac, cat si am slabit cateva kilograme, lucru care nu pot spune ca imi displace in prezent. Insa daca m-ar intreba careva ce anume as alege, as prefera sa stau fluffy, decat sa sufar atat! Aia e, grasa si frumoasa 🙂 Ma rog, fluffy, ish.
Am inteles relativ tarziu ca degeaba disperi si intri in panica. Practic tai-qi de peste 10 ani, insa abia acum am aplicat si re-invatat cum sa respir abdominal si, surpriza, chiar functioneaza si calmeaza extraordinar de bine! Am invatat sa fiu atenta la semnalele corpului, sa anticipez nevoi, sa il las sa se odihneasca atat cat are nevoie si sa nu mai trag de el. M-au ajutat enorm colegii, care mi-au trimis zilnic ganduri bune si care s-au descurcat admirabil fara mine (nu ca as fi dubitat, insa nu se intamplase niciodata pana acum sa lipsesc din peisaj asa de mult), prietenii care m-au sustinut si amicii care mi-au trimis sfaturi de toate felurile. E un sentiment frumos sa nu te simti singur pe lume! E asa, cosy, fluffy si cald in suflet. Atata suferinta este pe lumea asta, dar si atata frumusete sufleteasca!
Experienta mea m-a facut insa sa inteleg un lucru: degeaba blamam sistemul romanesc de sanatate care este clar ca e departe de perfectiune! Degeaba blamam medicii neimplicati care se uita la tine cu niste ochi goi si lipsiti de expresie, exista si am intalnit si medici-oameni, care se uita la tine si vad mai mult decat organul sau sistemul pe care si-au facut specializarea. Este datoria noastra sa cautam si sa nu ne lasam. Este de datoria noastra sa facem din sanatatea noastra prioritatea 0! Ca in viata, te ridici si mergi mai departe si nu te lasi pana nu iti faci sa iti fie bine, atata bine cat se poate in fiecare caz! Depinde pentru fiecare cat de importanta este sanatatea si ce anume doreste sa sacrifice pentru a avea acea stare de BINE. Stiu ca sunt momente in care disperarea te cuprinde si vrei doar sa nu te mai doara, sa nu mai simti starea de rau, sa nu te ia panica, disperarea. Nu te lasa, insa! Vei ajunge acolo! Diana a reusit, uite! Eu, pe de alta parte, sper sa imi revin complet, sunt pe acel drum. Imi voi trata corpul cu mult mai multa atentie, rabdare si compasiune.
In foto, supa Ramen de la Zensushi Victoriei, unul din foarte putinele preparate pe care le-am putut manca negatite in casa, in perioada de recuperare. De fiecare data cand mananc ramen parca ma recompune si imi da energie!
Citesc cu placere pe Diana Cosmin, pe care cu siguranta o stiti (pentru cei ce nu o stiu inca, o puteti citi pe finesociety.ro). Scrie frumos, cursiv, clar si nu de putine ori in timp ce ii citesc articolele parca mi se face ordine intre sinapse. Chiar de curand am citit unul dintre articolele ei, care m-a lovit direct in ce ma doare cel mai tare lately. Diana este o persoana foarte activa, calatoreste mult, experimenteaza mult, citeste si cauta mult. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu din articolul ei ca se afla de multi ani in cautarea unei solutii pentru a-si gasi/regasi echilibrul si sanatatea. Mai citisem eu ceva articole ale ei in care mentiona pe ici pe colo diferite mici probleme, insa nu imi imaginasem ca se afla intr-un constant disconfort si ca functiona de atatia ani pe modul “avarie”. Am citit rand cu rand articolul si dupa, l-am mai citit odata. Parca simteam fiecare cuvant, mi-am imaginat prin ce a trecut, cate cautari, cu cati medici a vorbit, analize, nelinisti, neincrederea ca va gasi vreodata acea stare de bine, in care nu te doare absolut nimic, starea de normalitate care, pentru ea, era doar la nivel de dorinta. Am apreciat insa extraordinara determinare care degaja din articol, pe masura ce citeam. Diana nu s-a lasat si, dupa multi ani de cautari a gasit melanjul care i se potriveste, cat si un medic care a ascultat-o si a avut rabdare cu ea. Deasemenea, a avut si determinarea fantastica de a urma un stil de viata destul de restrictiv dpdv alimentatie dar care, insa, ei ii ofera in fine libertatea de a se simti BINE.
Fiind in general o persoana pentru care starea de bine este normalitatea, citind articolul Dianei am inteles ca luasem aceasta stare de bine for granted, cum s-ar spune. Eram mereu relaxata ca, orice as face si la oricate mi-as supune corpul, starea de bine va fi mereu acolo. Ei bine, nu a fost chiar asa.
De aproape 4 luni traiesc si eu un disconfort destul de mare in ceea ce priveste sanatatea. Am fost de cand ma stiu o persoana activa. Ok, am avut diferite episoade si eu, mai o enterocolita, mai o raceala, mai o durere de cap. Insa acestea au fost exceptii. Sau cel putin au fost pana la inceput de septembrie, cand, dupa un episod de toxiinfectie alimentara provocat de niste midii nefericite, pur si simplu nu mi-am mai revenit. Luna septembrie m-am tarat fantomatica intre acasa, birou si medic, luna octombrie nu am mai putut face nici macar asta si am picat la pat. Nefiind deloc obisnuita cu starea de boala, acesteia I s-a adaugat si panica, frica si toata paleta de senzatii care vin la pachet atunci cand nu stii ce ai si de ce nu iti mai revii. Intri pe net si gasesti horror stories si incepi sa iti imaginezi diverse. Tot felul. Iar aceasta imaginatie nu ajuta deloc, ba mai mult, intensifica starea de rau.
In aceasta perioada de cateva luni am vorbit cu multe cunostinte, cautand un medic bun, verificand analize, citind tomuri de explicatii in termeni medicali, cat si tot felul de tratamente si solutii naturiste. Nu mica mi-a fost mirarea, din nou, sa aflu ca multe persoane dintre care am vorbit se confrunta cu probleme de sanatate de multi ani de zile. Majoritatea dintre acestea inca nu au gasit solutia potrivita si sunt extrem de dezamagite de sistemul medical, de medicii intalniti, de solutiile primite care nu dau rezultate, cat si de multi bani dati pe cautari si analize de tot felul, pasati de la un medic la altul. Multi dintre ei s-au resemnat si au invatat sa co-locuiasta cu simptomele. Am aflat multe povesti ale unor persoane pe care le cunosc de mult si care mi s-au parut mereu foarte ok dpdv sanatate, nu m-as fi gandit o secunda cata suferinta au avut de indurat si indura inca. Persoane inteligente, frumoase interior, care au multe de daruit celor din jur cat si societatii, insa care se afla de atatia ani intr-o ceata continua si ajung la adevarate drame si deznadejdi. Le-am trimis tuturor link-ul povestii Dianei, pentru ca puterea exemplului este fantastic de puternica. Iata ca Diana nu s-a lasat! Deci, se poate!
Comparativ cu atatia ani de durere si disperare, cele 4 luni ale mele par floricele pe campii. Eu le-am simtit ca fiind foarte lungi, chinuitoare, groaznice. Sentimentul de neputinta, trezitul in toiul noptii cu frica de necunoscut, raul continuu si faptul ca nici un medicament din cele recomandate nu functiona, in conditiile in care analize si tot ieseau mereu in parametri normali, poate duce un om normal la disperare. Am invatat multe despre mine ca om, despre mine ca sistem fizic, cat si mi-am descoperit o empatie naturala catre toti oamenii care sufera. Am descoperit cat de mult conteaza un cuvant bun din partea unei receptioniste care, dupa multe insistente, face o programare intre doua alte programari si imi scurteaza asteptarea cu aproape o saptamana, pentru a reusi sa vorbesc cu medicul recomandat de o prietena, cat de mult conteaza telefonul primit zilnic de la mama, cat si suportul neconditionat primit din partea partenerului.
Am facut acupunctura de 2 ori pe saptamana, uneori abia ma taram pana la cabinet, insa m-am dus. Am avut norocul sa gasesc acolo un medic extraordinar de frumos ca om, cat si un profesionist extrem de bine pregatit. Am intalnit si un medic gastroenterolog de pus pe rana, care m-a ascultat si m-a inteles, m-a calmat si mi-a fost aproape. Aproape am plans la el in cabinet, de bucurie ca ma asculta cineva competent si ca nu ma considera nebuna, ba mai mult, ma intelege si sustine. Si este medic de spital, insa asta nu I-a stirbit din umanitate. Am tinut o dieta asa de stricta cum nu imi imaginam vreodata ca voi fi capabila sa o fac. Eu, care digeram si pietre, pentru care o bucata de slanina afumata cu usturoi era doar la nivel de incalzire, am mancat luni de zile numai fiert, paine prajita si cate o banana din cand in cand. Fara nimic crud, fara cafea (!!!), fara fructe, fara prajeli, mancare grasa, nimic, nimic! Am invatat sa mestec bine, sa nu fortez stomacul cu cantitate mare de mancare si sa o iau usurel. In lunile acestea m-am schimbat complet, de la atitudine, la obiceiuri. Partea buna, daca e sa o luam asa, este ca am facut un detox cum nu ma gandeam vreodata ca voi fi capabila sa fac, cat si am slabit cateva kilograme, lucru care nu pot spune ca imi displace in prezent. Insa daca m-ar intreba careva ce anume as alege, as prefera sa stau fluffy, decat sa sufar atat! Aia e, grasa si frumoasa 🙂 Ma rog, fluffy, ish.
Am inteles relativ tarziu ca degeaba disperi si intri in panica. Practic tai-qi de peste 10 ani, insa abia acum am aplicat si re-invatat cum sa respir abdominal si, surpriza, chiar functioneaza si calmeaza extraordinar de bine! Am invatat sa fiu atenta la semnalele corpului, sa anticipez nevoi, sa il las sa se odihneasca atat cat are nevoie si sa nu mai trag de el. M-au ajutat enorm colegii, care mi-au trimis zilnic ganduri bune si care s-au descurcat admirabil fara mine (nu ca as fi dubitat, insa nu se intamplase niciodata pana acum sa lipsesc din peisaj asa de mult), prietenii care m-au sustinut si amicii care mi-au trimis sfaturi de toate felurile. E un sentiment frumos sa nu te simti singur pe lume! E asa, cosy, fluffy si cald in suflet. Atata suferinta este pe lumea asta, dar si atata frumusete sufleteasca!
Experienta mea m-a facut insa sa inteleg un lucru: degeaba blamam sistemul romanesc de sanatate care este clar ca e departe de perfectiune! Degeaba blamam medicii neimplicati care se uita la tine cu niste ochi goi si lipsiti de expresie, exista si am intalnit si medici-oameni, care se uita la tine si vad mai mult decat organul sau sistemul pe care si-au facut specializarea. Este datoria noastra sa cautam si sa nu ne lasam. Este de datoria noastra sa facem din sanatatea noastra prioritatea 0! Ca in viata, te ridici si mergi mai departe si nu te lasi pana nu iti faci sa iti fie bine, atata bine cat se poate in fiecare caz! Depinde pentru fiecare cat de importanta este sanatatea si ce anume doreste sa sacrifice pentru a avea acea stare de BINE. Stiu ca sunt momente in care disperarea te cuprinde si vrei doar sa nu te mai doara, sa nu mai simti starea de rau, sa nu te ia panica, disperarea. Nu te lasa, insa! Vei ajunge acolo! Diana a reusit, uite! Eu, pe de alta parte, sper sa imi revin complet, sunt pe acel drum. Imi voi trata corpul cu mult mai multa atentie, rabdare si compasiune.
In foto, supa Ramen de la Zensushi Victoriei, unul din foarte putinele preparate pe care le-am putut manca negatite in casa, in perioada de recuperare. De fiecare data cand mananc ramen parca ma recompune si imi da energie!